De ce m-am întors acasă după 15 ani în Italia: „Când am văzut că nu mai rezist am zis basta (ajunge)!”

0
337

15 ani în urmă urcam speriată si dezorientată în autocarul cu destinația Italia. Nu eram singură, eram însoțită de mătuşa şi verişorii mei deja stabiliți undeva, pe lângă Roma.

De ce plecam din România?

Din acelaşi motiv pentru care mii de români au luat drumul străinătății. Salariul mic, datoriile mari, trei copii adolescenți de întreținut…

Înainte de a pleca m-am rugat mult, eu sunt catolică şi îl adoram pe Papa Ioan Paul al II-lea, îmi doream să ajung în Italia dar preferam Roma, tocmai pentru că era leagănul creștinătății. Și al Papei pe care îl iubeam! Şi iată-mă ajunsă la Roma!

Rudele mele au început să îmi caute de lucru dar faptul că nu aveam acte, pe atunci trebuia să fii în posesie de un permis de ședere și de lucru, şi că nu ştiam limba îngreunau cu mult căutările.

Locuind într-o familie de români nu prea aveam posibilitate să învăț italiana, dar mă chinuiam, de una singură, cu dicționarul adus din țară printre puținele lucruri din valiză.

După două săptămâni deja amețeam de foame, era muncă multă şi hrană puțină

După vreo două săptămâni am găsit de muncă în Sicilia, la Castellammare del Golfo în teorie pentru o bătrânică, în practică pentru toată familia. În fiecare zi aveam de făcut 7 paturi, de spălat vase pentru 7 persoane, curățenie în 3 case, spălat, călcat și toate celelate. Salariul pe care îl primeam pentru toate astea? 400 euro pe lună!!

Nu mă plângeam, eram mulțumită că voi reuşi să-mi plătesc datoria drumului spre Italia cât mai repede, pentru că eu, ca şi mulți alți români, am plecat din țară cu bani împrumutați.
Dar după două săptămâni deja amețeam de foame, era muncă multă şi hrană puțină.

Între timp mătuşa mea mi-a găsit un loc de muncă la Roma, aşa că, fără să stau prea mult pe gânduri, mi-am luat banii pe două săptămâni şi am urcat în trenul spre capitală.

Era vorba despre o familie formată din doi bătrâni, soț şi soție, amândoi bolnavi la pat. Norocul meu a fost că aceștia voiau două îngrijitoare, aşa că am lucrat împreună cu mătuşa mea.

Era mai bine, aveam salar mai mare, ne luam liberele pe rând, una dintre noi un week-end, alta celălalt. A fost foarte bine, mătuşa-mea ştia limba, deci la telefon răspundea ea și pe unde mai era nevoie, iar treaba o împărțisem cumva între noi: ea cu gătitul, eu cu curățenia, ea cu igiena bătrânei, eu cu a moşului…

Mă gândeam că mai bine mor decât să mă întorc în România

Mătuşa mea era angajată cu acte, eu nu, pentru că nu se putea.
„Binele” ăsta nu a durat prea mult, după 8 luni am rămas fără muncă, mai întâi a murit bătrâna apoi moşul. Am luat lichidarea şi m-am pus pe căutat altceva.
Norocul m-a purtat spre o familie formată din trei persoane, tatăl şi doi fii, băiat şi fată.

Aveau un supermarket alimentar „Crai” unde lucrau toți trei şi eu trebuia să fac curat si să gătesc. Salarul era frumuşel, eram tare mulțumită pentru că erau de treabă, mă tratau ca pe un membru al familiei.

Văzând că dorul de copii mă doboară, mi-au spus să-mi aduc fiul la Roma şi l-au angajat la ei, la magazin. Apoi fiica moşului a închiriat o casă pe numele ei şi am adus-o şi pe fiică-mea cea mică.

Nu puteam închiria casa pe numele nostru pentru că nu se puteau face acte încă. Cheltuielile casei le plăteam noi, doar numele era al ei pe contractul de închiriere.

Mai târziu, când România a intrat în Uniunea Europeană și am avut cu toții acte de ședere în regulă, casa a fost trecută pe numele fiilor mei.

Eu locuiam în continuare în casa unde munceam. Cu timpul, fiii domnului la care lucram au plecat la casa lor iar eu dimineața mă ocupam de casă, iar după-amiaza eram casieră la magazinul lor. Contractul de muncă era pe magazin și eram tare mulțumită.

Liberă de sâmbătă la prânz până luni dimineața. Stăteam atât de bine acolo, încât repetam mereu că, decât să fiu nevoită să mă reîntorc în România, mai bine aș muri!
Prin 2014, angajatorul meu, bătrân și el, a murit iar fiii lui au închis magazinul.

Am intrat în şomaj, m-am întors în țară unde am stat cu mama mea operată… apoi am revenit în Italia, tot ca îngrijitoare, la un bătrân. Persoană în vârstă dar care reușea încă să îți facă igiena personală de unul singur.

Eram liberă joia după-masa şi 12 ore duminica. Nu ar fi fost rău pentru o persoană învățată cu acest tip de viață.

Dar eu nu puteam rezista să ies cu ora în zile stabilite, să mănânc doar ce mânca el, (adică legume fierte şi pastă), să stau în casă marea majoritate a timpului în prezența unei persoane cu o cultură generală egală cu zero… Pur si simplu repeta mereu aceleaşi vorbe, aceleaşi glume… mi se acrise!

Eram stresată, nu mai dormeam, intrasem într-o anumită formă de depresie.
Aşa că am luat marea decizie a retragerii „acasă”!

Cu voință și tenacitate, se poate trăi și în România!

Aveam emoții, îmi era frică de aşa-zisa „mentalitate românească” de care vorbeau cei ce încercaseră „retragerea”, adică aroganța din spatele ghişeelor, corupția, nesimțirea care încă mai domnește în sistemul administrativ român, etc.

Poate am fost o norocoasă, dar pe la toate instituțiile unde am avut treabă apoi cu actele de angajare am dat de oameni drăguți şi educați. Aşa că până la proba contrarie, românul e om educat şi îşi face munca aşa cum trebuie.

Așadar, pregătită să încep o nouă viață, pe 19 decembrie anul trecut, am aterizat la Iaşi cu o mică sumă din banii rămaşi din ultima lichidare, vreo 1200 euro, doar. Trecute sărbătorile de iarnă am început să îmi caut un loc de muncă.

Am 56 de ani, o vârstă la care nu prea ai posibilitatea de a fi acceptat pe piața muncii. Dar am găsit la un call center în limba italiană. Este ceva nou, multe lucruri noi de învățat, dar nu imposibil. Cu voință şi tenacitate se poate! Colectivul este super, colegii săritori, nimeni nu este cu nasul pe sus, eşti tratat omeneşte, civilizat, de toată lumea.

Transportul asigurat de firmă, bonuri de masă, munca e de 5 zile pe săptămână… oricum, ce să zic, eu sunt mulțumită. Cu banii ne descurcăm destul de bine, chiar dacă pensia soțului meu e mai mică decât a treia parte din salariul meu.

Nu m-aş mai întoarce în Italia pentru nimic în lume!

Fiica cea mică s-a stabilit în Italia, mi-e dor de ea şi de nepoțica ce s-a născut între timp, dar acasă este acasă! Pot primi un oaspete, pot merge în vizită, pot face ce vreau și când vreau!

La început, e adevărat, mă simțeam străină în propria mea țară, nu cunoşteam nici măcar vecinii care între timp s-au schimbat. Dar acum este foarte bine, lumea a început să mă cunoască, simt că fac parte dintr-un întreg.

Am luat-o pe mama la mine acasă pentru că este în vârstă şi nu prea mai are putere. Cât stau la muncă rămâne acasă cu soțul meu, pensionat şi el pe caz de boală.

Dacă ar fi să dau timpul înapoi da, aş alege din nou să plec în Italia. Datorită Italiei am reuşit să realizez unele lucruri pe care nu le-aş fi realizat stând acasă. Datorită Italiei mi s-a deschis mintea, am învățat o cultură nouă, un alt mod de viață.

Eram o timidă şi o speriată când am plecat, am devenit mai puternică şi mai deschisă spre nou. Citesc zilnic despre persoane plecate peste hotare care din cauza depresiei se îmbolnăvesc, ba chiar se sinucid. Eu când am văzut că nu mai rezist am zis „basta” (ajunge)!

Decât să mă aducă alții, cu forța, mai bine mă întorc singură. Spitalul de boli mintale Socola din Iaşi e plin de femei care suferă de „Sindromul Italia”. Nu am vrut să fiu printre ele.

Voiam să mă retrag în această vară, adică ar fi trebuit să mai stau vreo 7 luni, dar nu am mai rezistat.  Am multe prietene care vor să se întoarcă, unele ziceau că în august-septembrie, dar acum îmi zic că vor să vină mai repede pentru că nu mai rezistă.

Veniți fetelor acasă, nu stați până nu se mai înțelege lumea cu voi. Nevoie de bani va fi oricând, dar dacă vă îmbolnăviți, ce ați realizat?

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here